Noutăți

27 ianuarie, Ordinul Arhitecților din România

Pe dealul Dobrușei

Când ajungi pe culmea dealului Dobrușei, dai de un spațiu de poveste. Simți că e un spațiu de poveste încă înainte de a afla povestea. Faci doi pași și știi – aici trebuie să fie o poveste. 

Mai întâi, când ajungi sus, pe culmea dealului, cerul întreg se desfășoară deasupra ta ca o cupolă care, din înalt, te îmbrățișează cu cosmică tandrețe. În orașe sau în alte locuri ai deasupra ta doar bucăți de cer, ori ai un cer plat  și îndepărtat. La Dobrușa, cerul te învăluie aproape; ai atâta cer cât poți duce. 

Apoi, vezi într-o parte Oltul. Pentru mine, Oltul văzut de pe dealul Dobrușei este un spectacol al eternității; nici nu-ți vine să-i zici Olt, îți vine să-i zici Alutas Potamos, ca Strabon și te încearcă un regret că nu-i știi încă numele și mai vechi, căci nimic nu e mai vechi în curgere pe lume decât Oltul.

După ce traversează munți blânzi, podișuri unduitoare și un teribil defileu, Oltul se mai domolește în drum spre Dunăre, se lățește grandios și dă de dealurile Drăgășanilor. Iată ce frumos zice Geo Bogza despre aceasta întâlnire a Oltului cu dealurile: ”...marea faimă a acestui petec de țară o fac viile. Din timpuri foarte vechi, ele sunt — cât cuprind ochii — cea mai familiară priveliște, sub al cărei farmec intră și oameni și locuri. Cei ce trăiesc aici, într-un orizont de amfiteatre însorite (ah, și Geo Bogza nu apucat să vadă domeniul Avincis, ca să-și vadă împlinită cu adevărat observația – n.m.), își dezvăluie un alt fel de a fi decât cei de la munte sau de la șes. Mai senini, mai visători, mai deschiși la vorbă și la suflet, ei amintesc de navigatorii obișnuiți să poarte, în legănarea corabiei, de pe îndepărtate tărâmuri, neprețuite licori și rare miresme.

Din ce adâncimi ale humei extrag viile sucul divin care, spre toamnă, umple ciorchinii ? Și din ce limpezimi ale cerului ? În boaba aurie, și ea de o sfericitate perfectă, e concentrată toată lumina soarelui dintre cele două echinoxuri.” 

Seve din hume adânci, limpezimi cerești, lumina soarelui dintre cele două echinoxuri – rezultatul acestei alchimii este sfera perfectă a boabei de strugure!

Începi să simți aici, pe dealul Dobrușei, urmele vii ale misterului cel mare spart in micile minunății: peisajul, aerul, via, strugurii si vinul, familia Stoica...  

Albumul pe care îl lansăm astăzi ilustrează aceste mici minunății, cum zic, urme vii ale misterului cel mare, spart în fiecare dintre ele...

În cartea a V-a e Eneidei, Virgiliu ne spune ca Eneas execută o sumă de ritualuri la mormântul tatălui sau Anchise – ritualuri care implicau și vinul – și că, la un moment dat, apare din mormântul părintelui un șarpe cu pielea aurie care se unduiește prietenos, în prelungirea ritualului. Eneas este fericit pentru că acest șarpe îi arată lui că spiritul locului s-a completat cu spiritul tatălui și îi primește rugăciunea. Comentând acest pasaj, cândva în secolul al V-lea, Servius Gramaticus formulează cunoscuta sentință: Nullus enim locus sine Genio – nu există loc fără un spirit al lui. 

Noi, cei de azi, nu mai avem o legătura atât de strânsă cu lumea nevăzutelor precum o aveau anticii, așa că azi am spune că nu există loc fără personalitatea lui. Cei mai recenți, îi zic "vibe”. 

Îngăduiți-mi voie să fiu antic când mă gândesc la Dobrușa și să-i zic, în continuare, spirit. Să spui despre Dobrușa că are „vibe” sau personalitate, e cam puțin – îmi pare că faci locului o nedreptate. Locul are un spirit al lui. 

Când ne amintim această credință a romanilor, ne-o amintim doar pe jumătate. Genius, adică spirit, au nu doar locurile ci și oamenii, iar acest genius loci era, de fapt, legătura dintre oameni și locuri. Și astăzi spunem ”oamenii locului” fără să ne dăm seama că expresia este aproape sinonimă în plan existențial cu ”locul oamenilor”. Apariția șarpelui cu pielea ca de aur în povestea lui Eneas tocmai asta indică – legătura dintre om și loc. 

Dobrușa este un loc al cărui spirit a fost pentru decenii amputat, după ce a pierdut perechea sa omenească. Recuperând și lărgind domeniul, familia Stoica a readus locului pacea spiritului deplin. Cu familia Stoica, Dobrușa a regăsit oamenii săi și Avincis este rodul minunat al regăsirii, este șarpele de aur care iese din pământurile Dobrușei, chemat de ritualul de dragoste și grijă al familiei Stoica.  Genius loci la Dobrușa este acum un spirit împlinit și roditor din restabilirea legăturii dintre locul potrivit și omul potrivit. Ei bine, ceea ce vedem acum, în album, este șarpele de aur al Dobrușei. 

Am văzut o superbă evocare a întâlnirii cu locul a dlui Alexandru Beldiman, arhitectul ansamblului Avincis. Acolo, dl Beldiman vorbea de noima locului, pe care spune că a găsit-o și care l-a inspirat. Se vede imediat, căci domnia sa a oficiat acolo un ritual arhitectonic atât de bine primit de spiritul locului. Dragostea familiei Stoica pentru Dobrușa a adus Dobrușei arhitectul așteptat de spiritul locului. Sunt de acord să-i zicem spiritului și noimă; oricum, e mai bine decât "vibe”. La Dobrușa nu vibrează nimic. E atâta liniște și atâta frumusețe așezată acolo!

La prima vedere, ceea ce vedeți în acest album este o operă de arhitectură. O mare operă de arhitectură. Aș spune chiar o capodoperă de arhitectură. Dar nu uitați că scopul ultim al oricărei arhitecturi, așa cum e cazul oricărei arte, de fapt, este să fie mai mult decât apare, să fie mai mult decât materialitatea ei sau, mai precis, să ofere o materialitate care are însușirea de a se depăși pe ea însăși, prin ea însăși, dând sens, semnificație, servind o utilitate. Și în arhitectură, nevăzutul este miza reală a văzutului. 

Ansamblul de la Dobrușa, așa cum știți, este alcătuit, în principal din două edificii. Primul, cel vechi, afirmă o impresionantă filozofie a restaurării. Dl Beldiman spune că, la prima vizită, a găsit acolo o ruină cu panaș, care i-a căzut imediat simpatică. Ei bine, restaurat acum, conacul este o bijuterie care ți se așază la inimă de cum îl vezi.  Al doilea element, cel nou, afirmă o seducătoare arhitectură organică, cum îi zic specialiștii de azi. Crama se integrează perfect, aproape se camuflează, în cumințenia totuși semeață a dealului. Frumoasa și confortabila vechime a conacului se prelungește, după un spațiu de largă respirație, într-o frumoasă și confortabilă utilitate a cramei, căci ceea ce se cheamă azi în lume "winery arhitecture”, și are la Dobrușa o exemplificare de vârf, înseamnă edificarea după criteriul estetic a unui flux de producție, înseamnă convertirea vinificației în arhitectură. 

Dacă te așezi în fața conacului să-i sorbi farmecul, nu ai decât să întorci capul la dreapta  și vezi linia blândă, prelungă, răbdătoare ca orice vinificație, a cramei și îți spui, trăgând aer proaspăt în piept: ”așa este!” Nimic mai mult. Așa este! Armonia este împlinită, sfera perfectă a boabei este realizată! 

Vechiul și noul, secolul trecut și secolul acesta, dialoghează arhitectural într-un spațiu peisagistic amenajat anume pentru a permite libertatea atât de necesară întâlnirii cu vinul. Căci vinul, doamnelor și domnilor, este nu doar prilejul, ci factorul provocator al întregii splendori. Aș cita un fragment dintr-un text celebru despre vin, scris de unul dintre cei mai mari si mai talentați băutori de vin care au existat vreodată, Charles Baudelaire, adaptat puțin. Iată-l: ”Profunde bucurii ale vinului Avincis, cine nu v-au cunoscut? Cel care a vrut să-şi potolească o remuşcare, să evoce o amintire, să-şi înece o durere, să-şi construiască un castel în Spania, în sfîrşit, toţi te-au invocat, zeu misterios ascuns în fibrele viţei. Ce măreţe sunt spectacolele vinului Avincis, iluminate de un soare lăuntric! Cît de adevărată şi arzătoare este această a doua tinereţe ce izvorăşte din adâncul omului! Dar de temut îi sunt şi voluptăţile fulgerătoare şi încântările atât de iritante. Şi cu toate astea, spuneţi voi, judecători, legiuitori, oameni de lume, voi toţi cei pe care fericirea îi îmblânzeşte, iar bogăţia îi face numaidecât virtuoşi şi sănătoşi, spuneţi în sufletul şi conştiinţa voastră, care dintre voi ar avea curajul nemilos să-l condamne pe cel care bea geniu?” 

Uneori mi se pare că aud vinul Avincis spunând: – vorbește cu sufletul, cu acel glas al spiritului care nu este auzit decât de spirite – „Omule, dragule, vreau, în pofida carcerei de sticlă şi a zăvoarelor de plută, un cântec etern să-ţi trimit, un cântec plin de bucurie, de lumină şi de speranţă. Nu sunt ingrat; ştiu că îţi datorez viaţa. Ştiu cât ai îndurat, trudind cu arşiţa soarelui pe umeri. Mi-ai dăruit viaţă, te voi răsplăti. Îţi voi plăti generos datoria: căci mă încearcă o bucurie ieşită din comun când curg în adâncul unui gâ- tlej însetat de-atâta trudă. Pieptul unui om cinstit e un sălaş mult mai pe placul meu decât aceste beciuri melan- colice şi insensibile. Este un mormânt voios, unde îmi îm- plinesc cu entuziasm destinul. Produc o mare dezordine în stomacul truditorului şi de acolo, pe scări invizibile, îi urc în creier, unde îmi execut dansul suprem.

Auzi învolburându-se şi răsunând în mine măreţele refrene ale timpurilor străvechi, cânturile iubirii şi ale gloriei? Sunt sufletul patriei, jumătate galant, jumătate cazon. Sunt speranţa duminicilor. Munca dă zilelor prosperitate, vinul dă duminicilor fericire. Cu coatele pe masa familiei şi mânecile suflecate, mândru mă vei slăvi şi vei fi cu adevărat mulţumit. 

Voi face să strălucească ochii bătrânei tale soaţe, tovarăşa durerilor tale de fiecare zi şi a celor mai vechi speranţe. Îi voi îndulci privirea şi-i voi pune în străfundul pupilei strălucirea din tinereţe. Şi micuţului tău, sărman şi gălbejit măgăruş înhămat la aceeaşi oboseală ca şi gloaba bătrână, îi voi reda frumoasele culori din leagăn şi voi fi pentru acest nou atlet al vieţii uleiul ce întărea muşchii luptătorilor antici. 

Ca o ambrozie vegetală mă voi rostogoli în străfundul pieptului tău. Voi fi grăuntele care fertilizează brazda dureros săpată. Intimă, apropierea noastră va crea poezia. Vom face un Dumnezeu doar pentru noi doi şi ne vom avânta spre infinit, ca păsările, fluturii, pânzele de păianjen, miresmele şi toate lucrurile înaripate." 

Aşa cântă vinul Avincis în limba lui misterioasă. Nefericit cel a cărui inimă egoistă şi închisă la durerile fraților săi n-a auzit niciodată acest cântec! 

Fără îndoială că nu v-am spus nimic nou. Vinul Avincis este cunoscut de toţi; este îndrăgit de toţi. Când va exista un adevărat medic filozof, lucru deloc previzibil, acesta ar putea face un studiu temeinic, un fel de dublă psihologie având ca termeni componenți vinul Avincis şi omul. Va explica de ce şi cum anumite băutura posedă facultatea de a mări peste măsură personalitatea fiinţei gânditoare şi de a crea, ca să spunem aşa, o a treia persoană, operaţie mistică, în care omul primitiv şi vinul, zeul animal şi zeul vegetal, joacă rolul Tatălui şi al Fiului din Sfânta Treime; ei zămislesc Duhul Sfânt, omul superior, cel ce izvorăşte deopotrivă din amândoi. 

Sunt oameni la care dezmorţirea datorată vinului Avincis este atât de puternică, încât picioarele le devin mai sigure, iar auzul excesiv de fin. Am cunoscut un tip a cărui vedere slăbită îşi regăsea în beţie întreaga forţă penetrantă iniţială. Vinul Avincis preschimbă cârtiţa în vultur. 

Un vechi autor necunoscut a spus: Bucuria omului care bea vinul Avincis este egalată numai de bucuria vinului Avincis de-a fi băut. De fapt, vinul Avincis joacă un rol intim în viaţa umanității, atât de intens, încât n-aş fi mirat dacă, seduse de o idee panteistă, unele spirite care gândesc i-ar atribui un fel de personalitate. Vinul Avincis şi omul îmi par doi luptători care, prieteni fiind, se înfruntă neîncetat, se împacă neîncetat. Cel învins îl îmbrăţişează întotdeauna pe învingător.